Conţinut
De când oamenii au observat cerul nopții, au încercat să explice de unde provin cerurile. Epoca în care explicația trebuia găsită în poveștile zeilor și ale zeiților este în trecut, iar acum răspunsurile sunt căutate prin teorie și măsurare. O teorie a modului în care s-a format luna este că un planetesimal despre dimensiunea lui Marte a lovit Pământul și a aruncat o bucată de material care a devenit ulterior luna. Lipsa fierului în lună este o dovadă care susține ipoteza cu impact mare.
Formarea sistemului solar
Sistemul solar a fost format în urmă cu aproximativ 5 miliarde de ani, ceea ce înseamnă că nu există nici o modalitate de a observa că se întâmplă. În schimb, oamenii de știință formează idei diferite - ipoteze - despre cum s-ar fi putut întâmpla, apoi fac măsurători care vor susține sau respinge ipoteza. Deși încă se dezbat multe detalii, schița generală a procesului este bine înțeleasă. Un nor mare de atomi - în mare parte atomi de hidrogen - s-a prăbușit în timp ce s-au atras reciproc cu forța gravitației. Când destul de mulți atomi de hidrogen apăsați strâns împreună în centru, soarele a început să creeze energie de fuziune. Energia de la soare a îndepărtat atomii rămași departe de centru în același timp în care gravitația îi trage spre centru. Echilibrul de forțe a însemnat că atomii mai grei tindeau să rămână mai aproape de centru în timp ce atomii mai ușori erau împinși mai departe.
Formarea planetelor
În același timp în care soarele împingea și trage atomii, atomii se trăgeau unul pe celălalt. Atomii vecini s-au strâns în bucăți mici, care s-au agățat în ciorchine mai mari și așa mai departe până au fost mai mult sau mai puțin planetele pe care le cunoașteți astăzi. Planetele cele mai apropiate de soare s-au format din atomii mai grei din acea vecinătate, în timp ce planetele îndepărtate au fost formate în mare parte din atomi mai ușori. În cadrul fiecărei planete, gravitația era încă la lucru, aducând materialul mai dens în centru, lăsând materialul mai ușor la exterior. Pe Pământ, acest lucru a însemnat că cele mai grele elemente, cum ar fi uraniul și fierul, au coborât în miez, în timp ce moleculele mai ușoare au sfârșit mai departe de centru.
Ipoteza cu impact mare
La începutul anilor '70, oamenii de știință au propus ipoteza cu impact mare sau cu impact gigant. Ipoteza afirmă că un corp planetar despre mărimea lui Marte a lovit o lovitură aruncată pe Pământ. Coliziunea a bătut bucăți libere de pe suprafața Pământului, iar acele bucăți s-au atras în cele din urmă pe lună. Coliziunea a înclinat Pământul, astfel încât Pământul se rotește cu un unghi de 23,5 grade față de orbita sa - ceea ce duce la variații sezoniere pe Pământ.
Moile de fier
Când planetesimalul a lovit Pământul, elementele grele - cum ar fi fierul - se instalaseră deja mai adânc pe planetă. Deci, ciocnirea a rupt bucăți de pe Pământ, dar acestea au fost bucăți de crustă a Pământului, pline de elemente și molecule mai ușoare. Nucleul de fier al planetesimalului s-a unit cu miezul Pământului, astfel încât numai mineralele și elementele mai ușoare au plutit departe. Aceasta explică nu numai lipsa fierului în lună, ci și motivul pentru care luna este mai puțin densă decât Pământul. Aceste dovezi, împreună cu învârtirea Pământului și alte câteva observații, au determinat majoritatea oamenilor de știință să susțină ideea că luna este rezultatul unei coliziuni între Pământ și un alt corp planetar.